Legionari

        În timpul republicii noilor legiuni li s-au atribuit un număr de serie (numerele I-IV erau rezervate celor înfiinţate de consuli). Oricare ar fi fost sistemul de numerotare (nu este pe deplin înţeles) mai multe legiuni puteau avea în acelaşi timp acelaşi număr. Pentru a se evita confuziile, fiecare legiune îşi adăuga un nume sau un pseudonim care să reflecteze circumstanţele formării sale, numele fondatorului, locul unde a fost înfiinţată sau locul unde s-a distins în luptă.
     Fiecare legiune avea propriul stindard numit de cele mai multe ori „vulturul”. Acesta reprezenta punctul de adunare pe câmpul de luptă şi un semnal asupra acţiunii ce urma să fie efectuată pe front. Pierderea acestuia reprezenta un dezastru şi o ruşine pentru legiune.

     Aquilifer – este cel care purta stindardul legiunii; putea fi doar un centurion ales dintre cei cu vechime în armată.
     Imaginifer – purta stindardul ce reprezenta imaginea împăratului.
     Purtătorii de stindarde purtau piei de animale peste căştile de protecţie.

  O unitate legionară avea autonomie, fiind capabilă să se descurce cu propriile resurse săptămâni întregi. Legionarii făceau ei înşişi toate muncile manuale necesare în construcţia taberelor militare, a drumurilor, precum şi lucrări de inginerie. Fiecare legionar purta cu el în campaniile militare instrumente de lucru şi o pereche de pari care erau folosiţi, de fiecare dată când staţionau, la crearea unei palisade în jurul taberei.
     Echipamentul militar purtat de legionar mai cuprindea haine, o oală de gătit, raţii alimentare, bunuri personale şi, bineînţeles, arme şi armuri.
     Fiecare legiune era completată cu specialişti şi meşteşugari: topografi, armurieri, vânători, infirmieri, veterani, chiar şi ghicitoare. Cercetaşii mergeau înaintea coloanei militare aflată în marş pentru a alege locul cel mai bun de a instala tabăra peste noapte. Această tabără era construită după acelaşi model de fiecare dată, fiind înconjurată de un şanţ, un val de pământ şi o palisadă. Toate acestea erau construite la fiecare oprire. Corturile făcute din piele, în care dormeau opt oameni, au fost cărate de catâri.
     O legiune era formată din 10 cohorte, împărţite fiecare în 6 centurii de către 80 de oameni conduse de către un centurion.
     Comandantul unei legiuni (legatus) era numit în funcţie politic pe o perioadă de 3-4 ani; el era asistat de 6 ofiţeri tineri – tribuni militari – numiţi şi ei politic. Un ofiţer superior profesionist (castrorum praefectus), aflat în serviciu timp de 30 de ani, era responsabil cu organizarea şi echiparea unităţii.
     Responsabilitatea activităţilor zilnice revenea centurionilor, cel mai vechi dintre ei (centurio primi Pili sau primus pilus) coma

O legiune romană este o unitate militară permanentă, tactică şi strategică, recrutată dintre cetăţenii romani. Până în sec. II en. avea un efectiv de 5600 de soldaţi repartizaţi în 10 cohorte, fiecare cohortă avea 6 centurii şi fiecare centurie 80 de oameni. După reorganizarea armatei, întreprinsă de Adrian, numărul soldaţilor unei legiuni a fost ridicat la 6800 lor adăugânduli-se şi 726 de cavalerişti. Împăratul Augustus a stabilit numărul legiunilor la 28 acesta crescând până sub Septimius Severus la 30. Serviciul în legiune dura 20-25 de ani, la capătul cărora soldaţii primeau recompense în bani şi loturi de pământ. Începând cu Augustus, comanda unei legiuni i se încredinţa unui legat imperial de rang senatorial.

Echipamentul unui legionar roman

Un soldat roman avea multe de cărat. Era o instrucţie îndelungată, cu o disciplină de fier. Un soldat putea fi lapidat până la moarte, dacă nu-şi făcea datoria aşa cum trebuie. Instrucţia şi disciplina au făcut ca armata romană să fie atât de bună. Scopul era ca în toiul bătăliei să lupte ca un singur om. Majoritatea luptelor erau corp la corp şi erau foarte sângeroase. Ofiţerii trebuiau să se asigure că nu dă nimeni înapoi în ultimul moment. Fiecare trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte. Se dădeau recompense pentru bravură, menite să-i încurajeze. Primeau medalii, iar cel ce salva viaţa altui soldat primea o coroană din frunze de stejar. Era răsplătit, de asemenea, primul care ataca zidurile unui fort sau se arunca la bordul unei corăbii duşmane. Puţini erau cei care ajungeau să primească onoruri. Majoritatea fiind ucişi în luptă înainte de terminarea stagiului. Echipamentul complet al unui infanterist roman consta în: cască de bronz, platoşa, gladius, două suliţe, o cantitate de grâu suficientă pentru 15 zile, un coş cu lucruri personale, o oală de gătit, un topor, un târnăcop, scut de alamă, o cazma, doi pari de lemn pentru îngrăditura de noaptenda prima centurie din prima cohortă.